SĂRBĂTORI ȘI TRADIȚII POPULARE: Dragobetele

dragobeteZiua de Dragobete, un zeu tânăr al Panteonului autohton, se sărbătorește la aceiași dată în fiecare localitate, dar variază de la zonă la zonă, între 24-28 februarie și 1 și 25 martie.

Tot în funcție de regiune, Dragobetele se mai numește „Cap de primăvară”, „Sântion de primăvară”, „Ioan Dragobete”, „Drăgostițele”, „Năvalnicul”, „Logodna sau însoțitul paserilor”. Sărbătoarea este specifică zonei de sud a țării (Oltenia, Muntenia și parțial Dobrogea).

În tradiția românească, Dragobetele marca începutul primăverii, data de 24 februarie nefiind întâmplător aleasă, aceasta însemnând începutul anului agricol.

Este momentul în care întreaga natură renaște, păsările își caută cuiburi și, după unele credințe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia și iubirea, iar Dragobetele marca ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii și se pregătea pentru venirea primăverii.

Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu pețitor și ca un naș ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, Dragobetele este considerat „zânul dragostei”, protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ține tot anul, precum cea a păsărilor ce „se logodesc” în această zi.

Dragobete este și un zeu al bunei dispoziții, de ziua lui organizându-se petreceri, prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne și chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele românești răsunau de veselia tinerilor și peste tot se putea auzi zicala: „Dragobetele sărută fetele!”.

În trecut, comunitatea era foarte interesată de ce se întâmplă în această zi, deoarece, astfel, membrii ei puteau afla la ce nunți vor merge toamna. În după-amiaza zilei, toată suflarea, atât cei care făceau parte dintr-un cuplu, cât și cei singuri, petreceau, jucau sau cântau, fiindcă se credea că tinerii care nu au petrecut de Dragobete sau cei care n-au văzut măcar o persoană de sex opus nu-și vor mai găsi pereche tot restul anului.

În dimineața zilei lui Dragobete, înveșmântați în straie de sărbătoare, flăcăii și fetele se întâlneau în centrul satului sau în fața bisericii. Dacă vremea era urâtă, se strângeau în casa unuia dintre ei, unde se țineau de jocuri și de povești. Însă, dacă vremea era prielnică, porneau în cete, cântând, către pădure sau prin luncile din apropiere, unde băieții adunau lemne pentru foc, iar fetele culegeau ghiocei, violete și tămâioasă, flori de primăvară și plante miraculoase, pe care le păstrau la icoane. Adunați în jurul focurilor aprinse, flăcăii și fetele stăteau de vorbă.

În Mehedinți, exista obiceiul numit „zburătorit”, potrivit căruia, la prânz, fetele se întorceau în fugă spre sat. Fiecare flăcău urmărea fata care îi era dragă. Dacă băiatul era iute de picior și o ajungea, iar fata îl plăcea, goana se sfârșea cu un sărut în văzul tuturor. Acest sărut simboliza logodna celor doi tineri, pentru cel puțin un an de zile. Nu de puține ori, aceste logodne ludice precedau logodnele adevărate, Dragobetele fiind un prilej pentru comunitate pentru a afla ce nunți se mai pregătesc pentru toamnă.

Dragobetele, reprezentare mitică îndrăgită în tradiția românească, ocrotește dragostea curată a tinerilor, asociată cu ciripitul și împerecherea păsărilor de pădure. „Din păcate, această frumoasă zi a dragostei, născută pe pământ românesc, încă vie în satele oltenești, intim legată de ritmurile naturii (înfloritul florilor de primăvară, împerecherea păsărilor) se încearcă a fi înlocuită de Sf. Valentin, sărbătoare de import, apărută de câțiva ani pe trotuarele și piețele publice ale orașelor” — Sărbători și obiceiuri românești, Ed. Elion, Ion Ghinoiu. (Sursa: AGERPRES)

You might also like More from author

1 Comment

Comments are closed.