Sărbătoarea dragostei la români – Dragobetele

dragobeteinimaTradițiile spirituale românești, precum Dragobetele, sunt reluate și duse mai departe de românii din străinătate, dintr-o dorință firească de legătură cu rădăcinile, de păstrare a identității în relația cu alte popoare, consideră etnologii.

„Ei sunt cu toții legați foarte puternic de tradiții, în primul rând de obiceiuri, de muzica populară și nu numai de alimentație, vedeți, mici sau cârnați românești”, a declarat  etnograful și folcloristul Ion Ghinoiu, menționând că „și tradițiile astea spirituale ne leagă foarte mult de glia natală”.

Și etnologul Doina Ișfănoni consideră că „aceia care au plecat la muncă pe diverse meridiane s-au lovit, în țările unde au fost — temporar sau permanent — de faptul că mai sunt, din când în când, întrebați: ‘La voi acasă ce făceați la timpul x, sau la vremea y? Dar copiii voștri ce făceau?'”. Sub acest aspect se ajunge, spune etnologul, la o anumită reluare a unor tradiții, înțelese de la „Cum mă îmbrac?” sau ‘Ce mănânc?’ până la Colindat, Călușari și, de ce nu, și Dragobete”.

„Este o dorință de identitate firească a omului, care, pus în situația de avea șansa să se confrunte și cu alte tipuri de realități culturale, simte nevoia să aducă și el ceva de la el de acasă care să-l personalizeze”, a spus Ișfănoni.

Doina Ișfănoni spune că „satul românesc nu mai are tineretul, din diverse motive, începând cu modernizarea satului și până la industrializarea forțată a țărănimii, sau la eradicarea ‘superstițiilor’ la sat, toate aceste acțiuni comuniste creând un precedent, ce a dus cumva la uitarea mai ales a sărbătorilor de ordin calendaristic”.

În opinia acesteia, dincolo de acest lucru, în România, începând cu anul 2000, se constată o atitudine de selectare a informației „straniere”, dar și un alt lucru, pe care etnologul îl consideră pozitiv, acela ca, „privind în propria grădină, să vezi ce făceau și cei dinaintea ta, la diferite perioade de timp, la diverse evenimente importante din viața noastră”.

„Intelectualii au un rol foarte important în acest fenomen”, atrage atenția Doina Ișfănoni.

Reluarea și resemantizarea tradiției în conștiința publică și în sufletul oamenilor trebuie făcute cu respectarea autenticității tradiției, acest deziderat ținând de politici pe care trebuie să și le asume instituțiile culturale ale statului, ca și de strategii internaționale ale UNESCO și de păstrarea identității culturale în Uniunea Europeană, susține Doina Ișfănoni.

În ceea ce privește contribuția școlii la revigorarea tradițiilor, ea se declară sceptică.

„Ora de cultură tradițională, la noi, se consideră mai rău decât în timpul lui Ceaușescu: ‘Ce ne trebuie nouă asta?”. Noi am zis s-o introducem la clase le I-VIII, pentru că asta îți dă baza pentru a te raporta din punct de vedere cultural, identitar la o rădăcină corectă și să nu iei ce îți oferă tot felul de samsari comerciali făcători de vorbe”, spune etnologul.

Ișfănoni consideră că „în această mare degringoladă a omului contemporan, cultura tradițională poate fi un reper, pentru că oamenii de azi nu mai au un sistem de valori, nu mai au ținte nici calendaristice și nici personale”.

„Este o ofertă pe care i-o putem da omului fără să cerem nimic în schimb, decât răgazul de a privi cu înțelepciune scurgerea vremii și, de ce nu, bucuria sufletului lui”, a mai spus etnologul Doina Ișfănoni.

Revenind la Dragobete, Ion Ghinoiu afirmă că „Dragobetele se opune tradiției occidentale, în speță celei de Valentine’s Day”, în prezent obiceiul păstrându-se sub formă de zicale, doar prin Oltenia, în satele din Vâlcea.

„Vedeți, toate sărbătorile primăverii, iată, începutul anului, al anului agrar, sunt legate de reprezentări mitice tinere. Dragobetele, un zeu al dragostei pe plaiurile românești, mai târziu, pe 23 aprilie, Sfântul Gheorghe e un tânăr, un cavaler, războinic. După aceea, în mijlocul anului, Sânt Ilie este matur, pentru ca, apoi, încet-încet sfinții sunt văzuți în calendarul popular din ce în ce mai maturi, pentru a deveni, până la sfârșitul anului bătrân, precum în cazul lui Moș Crăciun”, a spus etnograful.

Și Ion Ghinoiu este de părere că „revigorarea tradiției poate fi realizată și prin școală”, ceea ce, în opinia acestuia, „nu presupune neapărat introducerea acesteia obiect de studiu în cadrul curriculei școlare”.

„Prin școală, dacă mai sunt tradiții. Dar e greu. E greu. Se revigorează în forma aceasta artificială”, spune folcloristul, care consideră că „trebuie să crezi în tradiție, pentru a o reînvia”.

El a mărturisit că a participat la o asemenea manifestare de Dragobete, în zona Snagovului.

„Ziua dragostei la noi, Dragobetele, era pusă în relație cu alte asemenea sărbători de pe alte paralele ale Pământului. Profesorii, pornind de la Dragobetele nostru, îl pot plasa în contextul altor reprezentări mitice de pe Planetă. Nu numai despre Irodul grecesc sau alte reprezentări mitice ale dragostei din Pantheonul greco-roman. Necesită puțin efort, dar efectele sunt mari.”, a spus Ion Ghinoiu.

Pe de altă parte, folcloristul susține că Dragobetele, sărbătoarea dragostei la români, este revigorată, în ultimii ani, și datorită mass-media.

„Această tradiție este însă pe cale de dispariție, dar care, în ultimul timp, începe să se revigoreze și datorită mass-media. Ceea ce e foarte bine”, a mai declarat apreciatul etnograf.

Românii sărbătoresc, luni, Dragobetele, care în tradiția de la noi marca începutul primăverii.

Dragobetele se mai numește, în funcție de regiune, ‘Cap de primăvară’, ‘Sântion de primăvară’, ‘Ioan Dragobete’, ‘Drăgostițele’, ‘Năvalnicul’, ‘Logodna sau însoțitul paserilor’, sărbătoarea fiind specifică zonei de sud a țării (Oltenia, Muntenia și parțial Dobrogea).

Obiceiul are o tradiție milenară și marchează începutul primăverii, renașterea naturii, a dragostei, a apropierii.

Data de 24 februarie nu era întâmplător aleasă, marcând începutul anului agricol.

Este momentul în care întreaga natură renaște, păsările își caută cuiburi și, după unele credințe populare, ursul iese din bârlog. Odată cu natura, reînvia și iubirea, iar Dragobetele marca ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii și se pregătea pentru venirea primăverii.

Divinitate mitologică asemănătoare lui Eros (zeul iubirii, în mitologia greacă) și Cupidon (sau Amor, zeul roman al dragostei), Dragobete, cunoscut și sub numele de Dragomir, este considerat, în credința populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic și nestatornic, Dragobetele se diferențiază de blajinitatea Sfântului Valentin din tradiția catolică și este închipuit ca fiind un flăcău voinic, chipeș și iubăreț, care sălășluiește mai mult prin păduri.

Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu pețitor și ca un naș ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, de-a lungul veacurilor românii au transformat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat ‘zânul dragostei’, zeitate ce îi ocrotește și le poartă noroc îndrăgostiților. El a devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ține tot anul, precum cea a păsărilor ce ‘se logodesc’ în această zi.

Dragobete este și un zeu al bunei dispoziții, de ziua lui organizându-se petreceri, prilejuind, astfel, înfiriparea unor noi iubiri, logodne și chiar căsnicii. Odinioară, de Dragobete, satele românești răsunau de veselia tinerilor și peste tot se putea auzi zicala: ‘Dragobetele sărută fetele!’. (Sursa: AGERPRES)

You might also like More from author

Comments are closed.