Sălaj: Silvoița sau mierea prunelor – un produs tradițional 100% natural

silvoitaSilvoița sau „mierea prunelor” este un produs obținut exclusiv din prune, 100% natural, fără zahăr adăugat, fără adaosuri sau conservanți, ce se prepară încă în mod tradițional, „o zi și-o noapte”, în multe gospodării din Sălaj.

Potrivit maestrului bucătar Mircea Groza, pentru a obține o silvoiță de calitate, trebuie respectate câteva elemente, cel mai important aspect fiind legat de materia primă folosită, dar și de învârtitul permanent al compoziției în căldarea în care se prepară, timp de 18-22 de ore.

„La silvoiță e important ca fructele să fie coapte, sănătoase și dintr-un singur soi. Cea mai bună se face din prunele bistrițene, la care se desfac foarte ușor sâmburii de pulpă. La o ‘șarjă’ se lucrează o zi și o noapte, între 18 și 22 de ore, în funcție și de mărime căldării. După ce se ‘dejdoacă’ prunele, adică se scot sâmburii, fructele se pun într-o căldare cu un sistem de mixer în interior, o ‘vârtelniță’, adică un melc din lemn, care are un ax fixat într-un dispozitiv, astfel încât să stea perfect vertical în interiorul căldării. Tija respectivă are un element fixat la 90 de grade, cu o prelungire în care se introduce o bară de minim doi metri, cu care se manevrează, stând totodată departe de foc. Se fac mișcări stânga-dreapta, stânga-dreapta, la nesfârșit, ca să nu se prindă”, explică Mircea Groza.

Iar povestea acestuia continuă. ”Înainte căldarea era îngropată în pământ. Se făcea o groapă în care noi, copiii, intram și seara făceam ‘dublete’ (dovleac n.r.) prăjit pe jar sau cartofi prăjiți la jarul de sub căldare. Căldările suportă în jur de 35-40 de kilograme de prune, dar se pun mai întâi cinci kilograme, ce se manevrează mai ușor și nu riști să se prindă. Se formează o zeamă care permite să mai pui alte cinci kilograme și tot așa încât zeama formată în fundul căldării suportă amestecul mult mai ușor. Cel mai mare risc este să se afume silvoița. De multe ori nici nu-ți dai seama și compromiți tot magiunul. După ce se face zeama asta, e mult mai ușor să miști ‘mercul’, dar trebuie urmărit permanent, iar focul să nu fie foarte aspru. După circa 10 ore se schimbă și culoarea. Inițial e mai rozalie, are o culoare de fruct, dar mai apoi se înnegrește. La final se mișcă greu mecanismul de învârtire și compoziția fierbe cu bulbuci, ‘forcotește’, cum se spune, și face mici vulcani la suprafață. Silvoița e gata când o iei cu o lingură, o întorci deasupra căldării și nu cade de pe lingură. Cine are răbdare o face foarte consistentă”, detaliază Mircea Groza rețeta de preparare.

Rezultatul este un magiun de o culoare aproape neagră, cu un gust dulce acrișor, 100% naturală și multe efecte benefice pentru sănătate celui care o consumă.

„În multe situații țăranii o folosesc și ca medicament. În primul rând ajută la digestie și rezolvă problemele de constipație. În copilăria mea știu că mămicile își tratau copiii care aveau viermișori intestinali cu un amestec de magiun cu semințe de cimbru, într-o proporție de trei la unu. Două-trei lingurițe zilnic, dimineața, înainte de mâncare, rezolvau problema. Am transmis această rețetă și altor prieteni ai mei, dar am folosit-o și la copiii mei și a avut efect. Se păstrează ani de zile, nu se strică și nu se mucegăiește. De obicei, se ținea în oale de lut, în cămară. Nu îi trebuie niciun tratament sau conservare”, afirmă acesta.

Silvoița se poate însă prepara și din așa numitele „prune grase”, caz în care se obține o marmeladă la fel de gustoasă, însă mai „subțire” și mai deschisă la culoare.

„Se mai poate face și din prune grase, care sunt mai dulci, dar în situația asta e mult mai dificil. Se fierb prunele cu tot cu sâmburi și se face o zeamă, numită ‘țiribic’. La un moment dat, când observăm că se adună coaja fructelor și se fac mici suluri fine, oprim focul, ridicăm căldarea și trecem ‘țiribicul’ printr-o strecurătoare. Bunica avea o strecurătoare de lut, cu găuri mari, dar nu atât de mari cât să treacă sâmburii. ‘Țiribicul’ se repune la fiert și refacem traseul până la final. Rezultă un magiun mai roșu un pic la culoare, dar nu așa de legat ca cel de prune bistrițene, dar la fel de gustos și de bun”, precizează Mircea Groza.

Deși poate fi consumată pur și simplu pe o felie de pâine cu unt, silvoița poate fi și „ingredientul secret” al unor prăjituri sau preparate culinare inedite. Dintre acestea, bucătarul din Sălaj menționează o rețetă de chec negru, mămăligă cu straturi cu silvoiță, cornulețe și haioșe cu silvoiță.

Un desert deosebit sunt laștele cu silvoiță: dintr-un aluat ca cel pentru tăiței se fac niște pernuțe umplute cu o linguriță de magiun, se fierb și mai apoi se tăvălesc într-un amestec de pesmet prăjit, răcit și amestecat cu zahăr tos.

Deși are un nume cu rezonanță maghiară, silvoița este un preparat tradițional din zona Ardealului, regăsit atât în bucătăria românilor, cât și în cea a maghiarilor ce locuiesc aici.

„Numele de silvoiță provine din limba maghiară. Iz înseamnă dulceață, iar szilva — prune. Dar asta numai datorită faptului că în satele din Ardeal trăiesc și maghiari, și români și în comunitățile cu mai mulți maghiari s-a transmis denumirea aceasta de silvoiță. În schimb, la Valcău, unde nu erau maghiari, se numea ‘miere de prune’, în Maramureș — borândău. Faptul că e tradițional de aici e clar. În Ungaria eu n-am văzut magiun, deci e numai o influență a etniilor de la noi, nu că ar veni rețeta de acolo”, subliniază maestrul bucătar.

Cu toate calitățile sale, silvoița nu se găsește, din păcate, în magazinele românești, singura variantă oarecum similară ce se regăsește pe rafturi fiind cunoscutul „magiun de Topoloveni”. Silvoița poate fi însă cumpărată de pe piață, de la gospodinele ce o prepară însă în mod tradițional, în fiecare toamnă. Ajunsă mai mult întâmplător la diverse manifestări internaționale pe teme culinare, silvoița a atras aprecieri ce ar trebui să fie avute în vedere pentru promovarea ei și în afara țării ca un produs tradițional de o valoare deosebită.

„Eu am început să duc silvoița cu ani în urmă la diferite manifestări în țară și în străinătate. Succesul e incredibil și m-a încurajat să o promovez în continuare. E foarte apreciată datorită faptului că nu conține deloc zahăr. Înainte de 1989, fostul ILF făcea export în Germania de magiun. Nu știu de ce a dispărut făbricuța de magiun de la Zalău, care făcea o producție destul de mare, iar tot ce se producea se exporta în Germania, la prețuri foarte bune. După mine e păcat că nu s-a continuat fabricarea magiunului. Am dus anul acesta la Salone del Gusto, de la Torino, două-trei calupuri de silvoiță și a avut succes. E un produs natural, ce merită promovat”, conchide Mircea Groza. (Sursa: AGERPRES)

You might also like More from author

Comments are closed.