Politica Agricolă Comună: Săracii ţărani!

tractor24

Reforma PAC, negociată la sfârşitul lui iunie, nu este la înălţime, regretă cel ce a inspirat mişcarea Slow Food. Ea depinde prea mult de statele membre şi nu face destul pentru a promova durabilitatea culturilor sau reducerea inegalităţilor între marii şi micii exploatatori, scrie cotidianul La Repubblica.

Suntem uniţi în diversitate sau diverşi în unitate? Finalizarea recentă, la Bruxelles, a negocierilor privind noua Politică Agricolă Comună (PAC), chiar dacă sunt aduse unele noutăţi interesante, reprezintă o dezamăgire pentru cei care iubesc mediul înconjurător şi agricultura sustenabilă la scară redusă, însă, în principal, ridică semne de întrebare despre Europa. Apar semne de întrebare despre viitor, despre ce este şi ce nu este comun.

Însă obiectivele unei politici agricole mai ecologice, echitabilă şi capabilă să atragă fonduri publice (40% din bugetul Uniunii Europene) în favoarea unor bunuri de interes comun precum mediul, calitatea solului şi sănătatea rămân în mare parte neatinse sau sunt în continuare în atribuţiile statelor membre.A fost pierdută o oportunitate istorică în reforma care ar urma să influenţeze calitatea alimentelor noastre, o posibilă şi de dorit revenire la agricultură a noilor generaţii, în protejarea mediului şi terenurilor. A fost dezbătută mai mult ca niciodată, cu participarea societăţii civile şi a asociaţiilor care şi-au prezentat în mod energic şi clar ideile, a implicat pentru prima dată Parlamentul European pentru a le da o voce şi cetăţenilor.

Comună, dar nu chiar

Dar, dincolo de evaluările referitoare la ce s-a decis, este important să vedem ce nu a fost decis, lăsându-se la libera alegere a statelor membre: problema susţinerii micilor fermieri; reducerea plăţilor masive (20% dintre ferme primeau 80% din subvenţii) sau plafonul maxim al fondurilor atrase într-un an; posibilitatea de a oferi o mare parte din resursele financiare dezvoltării rurale – mai precis, activităţilor ecologice, sociale şi productive de perspectivă –, o situaţie de care pot beneficia marii latifundiari (plăţile directe sunt făcute în funcţie de suprafaţa de teren deţinută) sau sisteme private de asigurare care pot deveni păguboase.
Însă efortul nu s-a încheiat; de acum, cetăţenii vor avea sarcina de a face presiuni asupra guvernelor. Dar la ce foloseşte o politică agricolă atât de amplă din punctul de vedere al bugetului şi argumentelor, care ar trebui, prin denumire, să fie comună, dar care nu este aşa?
La ce este utilă o politică agricolă care nu este capabilă să propună idei puternice şi care este plătită din banii noştri şi de pe urma căreia am putea avea toţi beneficii? Ce legătură are cu bunurile de interes comun? Există voci care văd în lipsa deciziilor concrete o anumită “de-europenizare”.
Problema nu este apărută de puţin timp, întrucât sunt numeroase “fronturile” pe care PAC ar trebui să le abordeze, asupra cărora ar trebui să exercite mediere sau pentru care să ofere soluţii în favoarea cetăţenilor. Primul ar putea fi “industria agricolă contra fermelor mici”. Putem polemiza la infinit dacă era bine sau nu să fie obligate toate fermele să ofere o mică pondere din suprafaţa agricolă menţinerii unor zone ecologice (3, 5 sau 7%? Pentru presă, a “învins” ponderea de 5%), dar despre ce vorbim în contextul în care, pe de o parte există ferme care primesc subvenţii anuale de 300 000 de euro, în timp ce, în cazul micilor fermieri, statele pot opta să acorde un ajutor anual de până la 1 250 de euro?

Excepţia de la regulă

Ce schimbă aceste cifre în economia unei companii? Sutele de mii de euro menţin un sistem monocultural şi nesustenabil; iar o mie de euro pare a fi un “mic cadou” care în mod sigur nu reuşeşte să modifice munca sau viaţa unei firme mici. Este adevărat că micilor fermieri le-au fost eliminate multe obligaţii birocratice, dar un ajutor concret este altceva. Comparativ, contribuţia pe care fermele mici o restituie sub forma de alimente sănătoase şi de calitate, sub forma protejării mediului şi bunurilor de interes comun valorează mult mai mult de 1 000 de euro pe an. Din acest punct de vedere, reforma PAC pare să fi “operat modificări pentru a nu se schimba de fapt nimic” : cea mai mare parte a subvenţiilor continuă să meargă la fermele mari.

Un alt “front” îl reprezintă agricultura practicată de state membre UE cu tradiţii îndelungate contra statelor venite de curând – cele din Est. Acestea din urmă au agriculturi fragile, mai puţin modernizate şi, în acest context, mult diferite din punct de vedere al caracterului şi producţiei: au dreptul să se dezvolte, dar şi să fie, într-o anumită măsură, sub îndrumare. Se vorbea de “convergenţă internă” pentru uniformizarea subvenţiilor, dar şi în acest caz decizia finală va aparţine tot statelor.

Apoi, mai este problema “Europei contra ţărilor în curs de dezvoltare”. În acest caz, dacă privim dincolo de frontierele continentului, iată efectul magic al uniunii: nu a fost prevăzut niciun mecanism de monitorizare a efectelor măsurilor comerciale din cadrul PAC – precum subvenţii pentru exporturi sau tarife menţinute în mod artificial la nivel redus – în concurenţa cu micii fermieri din Asia şi Africa.

Au rămas toţi uniţi şi în flexibilizarea măsurilor de ecologizare a activităţilor agricole. Este important că a fost introdus conceptul, dar sunt prevăzute atât de multe excepţii de la reguli încât în final ar putea fi scutite de aceste practici până la 60% dintre terenurile europene cultivate. O direcţie bună, dar obligaţiile rămân doar pe hârtie.

Un gust amar

Chiar dacă se înregistrează unele aspecte pozitive, cum ar fi reducerea birocraţiei şi suplimentarea resurselor destinate tinerilor fermieri, actuala Politică Agricolă Comună lasă un gust amar. Europa pare să rămână ancorată în vechile paradigme liberale şi în modelele de lobby multinaţionale, fără curajul de a propune schimbări veritabile pentru perspective noi, globale, moderne. (Integral pe: financiarul.ro)

You might also like More from author

Comments are closed.