Poate agricultura şi energia ridica România fără industrie?

“Dacă vrem să evităm răul, trebuie să-i cunoaştem cauzele. Nu facem un serviciu unui om bolnav tămăduindu-i maladia, ci spunându-i realitatea, pentru a şti cum trebuie să se trateze. Aceasta este şi rostul înfăţişării păcatelor trecutului nostru (…), a preveni repetarea unor greşeli care, nemărturisite, continuă să apese, să stingherească sau chiar să blocheze progresul societăţii româneşti” scrie Florin Constantiniu în „O istorie sinceră a poporului român”.
    Mi-am amintit de spusele lui F. C., zilele trecute, când Clubul de la Roma s-a reunit la Bucureşti pentru a dezbate câteva dintre problemele globale de actualitate. Prezent la Bucureşti, la sesiunea din acest an, Dennis Meadows, autorul celebrei lucrări „Limitele creşterii”, adresându-se asistenţei a spus: „N-i s-a reproşat că prognozele noastre din 1972 – nu s-au adeverit.

Vă rog să reţineţi – nu încă!… timp de patruzeci de ani am trăit din rezerve. Desigur, rezerve de apă, de pământ, de petrol, în general de resurse. N-am vrut să depăşim limitele. Când a apărut cartea, acum peste patruzeci de ani, peste 70% dintre tranzacţiile valutare aveau ca scop operaţiuni comerciale. În 2007, înainte de criză, deşi tranzacţiile valutare au sporit enorm, depăşind de 14 ori PIB-ul global, numai 3% mai aveau drept scop comerţul. Celelalte 97% reprezentau speculaţii! Ce s-a întâmplat de fapt? Creşterea economică şi-a pierdut sustenabilitatea. Iată, prin urmare, o mare problemă! O problemă a zilelor noastre şi a noastră în acelaşi timp. Despre sustenabilitate vorbim aproape zilnic. O mai avem? Mai poate fi creşterea sustenabilă? Poate fi recăpătată? Mi-am pus singur aceste întrebări şi după cele ascultate la dezbaterea la care am participat dar, şi gândindu-mă, de unde vor proveni resursele de creştere pentru ţara mea, judeţul, oraşul şi satul meu. Sunt amintite îndeosebi în discuţii profesionale mai ales energia şi agricultura, dar foarte puţini vorbesc despre nevoia de REINDUSTRIALIZARE.
    La începutul anilor `90 scenariul care s-a (ni s-a?) aplicat în România a fost acela al trecerii spre aşa-zisul sector terţiar-servicii,  pentru a  ajunge la un PIB per capita cât mai aproape de cel din Occident. Numai că – am constatat pe pielea noastră – că socotelile nu s-au potrivit. În fapt, a avut loc o întoarcere către agricultura de subzistenţă a oamenilor care suprapopulau fabricile decât o înaintare către economia serviciilor. Iar din 2002, a început şi exodul către vest. Mi se va spune că productivitatea din fabricile şi uzinele anului 90  era redusă, eram probabil şi de 3-4 ori mai mulţi angajaţi decât ar fi fost necesar, lucru cu care sunt parţial de acord. Dar surprusul s-a orientat către o zonă de productivitate şi mai redusă: agricultura de subzistenţă, acolo unde nu se mai poate nici măcar vorbi de productivitate, ci doar de supravieţuire. Acum, dacă ar fi să ne întoarcem la paradigma anilor  `90 şi să insistăm să trecem la o economie a serviciilor, se pune problema: cum poţi trece de la agricultura de subzistenţă la servicii fără să treci prin industrie? Mă întreb dacă acest lucru este posibil. Sau dacă a putut vreo altă ţară? Nu doresc a se înţelege că nu trebuie investit în România şi în energie în anii care vin, ba dimpotrivă. Dar mă simt dator a spune, consecvent celor ce afirm de când exprim opinii publice, că baza de creştere economică, care poate aduce un salt al economiei şi nu numai miliarde de euro în conturile exportatorilor de produse brute (fie petrol, gaz, electricitate, concentrate, cereale, animale, ş.a.) este tot INDUSTRIA. Adică procesarea şi produsul final. Istoria economică a demonstrate – citită cu atenţie – că abia trecerea de la agricultură şi exploatarea primară a resurselor la INDUSTRIE, este ceea care a asigurat lungi perioade de creştere economică. Anglia secolului XIX, Franţa până în anii  `60 şi China zilelor noastre sunt date ca exemple de ţări şi etape unde trecerea de la agricultură la industrie a fost o sursă puternică de creştere economică, într-un recent material prezentat de Jean – Marc Vittori, în ziarul francez de afaceri Les Echos. Articolul porneşte de la studiul “Is U.S Economic Growth Over? Materialul publicat în luna august 2012 şi semnat de economistul American Robert J. Gordon de la Northwestern University, pune sub semnul întrebării ideea că procesul de creştere economică este necontenit. Fără a epuiza în acest articol toate ideile din materialul înainte menţionat – asupra căruia îmi propun să revin – este de consemnat opinia economistului American, care vede, pentru următorii 30 de ani, o creştere medie anuală de doar 0,2%, nesemnificativă pentru schimbare. Dacă pentru statele dezvoltate ar urma practic o perioadă de stagnare, ar putea fi cazul şi pentru România? Dacă privim din 2009 încoace vedem cum PIB-ul s-a aşezat la un nivel de circa 92% din valoarea anului 2008, cu plus minus 1-2%, iar multe din privirile noastre se îndreaptă tot către ţările dezvoltate pentru a afla răspuns despre evoluţia viitoare a economiei locale.
    Multe voci spun că inclusiv pentru România, va urma o stagnare în următorul deceniu şi că o medie anuală de creştere de 3-4% pentru următorii 10-20 de ani, cum ar avea nevoie ţara noastră pentru a ajunge la 70-80% din PIB-ul per capita mediu al UE de 25.000 de euro, este o Fata Morgana. Nu putem exclude acest risc, iar tendinţa ţărilor dezvoltate de a extrage cât mai mult din ce se poate de la periferie pentru a mai frâna din încetinirea inerentă explică explicit presiunea pentru a dezvolta în România în primul rând agricultura şi energia – deci exploatarea intensivă a resurselor – şi nu prelucrarea acestora, adică INDUSTRIA.

Nicolae Bud

You might also like More from author

Comments are closed.