De la un stup la o industrie. Cum a ajuns România să aibă primul Combinat Apicol din lume

Omul care şi-a depăşit epoca – Veceslav Harnaj – a transformat apicultura din România într-o adevărată industrie şi, mai mult, a realizat o asociere între apicultori, de tip privat, în plin comunism.

„Totul s-a făcut cu banii apicultorilor”
La sfârşitul anilor ’70, un oaspete străin venit la Combinatul Apicol din Băneasa îl întreba pe Vceslav Harnaj, preşedintele Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România, cum a fost posibil, din ce resurse anume, să se facă un adevărat mastodont industrial.

Pentru că aici erau şi fabrica propriu-zisă, în care se obţineau diverse produse pe baza mierii de albine, dar şi institutul de cercetări, plus un liceu cu profil apicol. Toate acestea făcuseră din România, în acele timpuri, cel mai mare exportator de miere de albine din Europa şi al cincilea producător mondial. La această întrebare, profesorul Harnaj a răspuns tranşant – „statul nu a trebuit să-şi desfacă baierele pungii ca să construiască ce e aici. Totul s-a făcut cu banii apicultorilor din România, a zecilor de mii de oameni care fac parte din asociaţia noastră”. Era cu siguranţă o mare surpriză, la momentul respectiv, să constaţi că în ţara asta se construise ceva care nu se încadra deloc în „măreţele” realizări ale „epocii de aur”, şi mai ales nu se desăvârşise la „indicaţiile preţioase” ale „mult iubitului şi stimatului”…

Un sistem privat într-o ţară comunistă

Să construieşti o adevărată industrie care să aibă la bază minuscula albină pare incredibil. Despre cel care a fost profesorul Veceslav Harnaj nu se prea cunoaşte în România. „Ştim mai mult noi, apicultorii”, spune preşedintele de azi al asociaţiei, Ioan Fetea. Aşa exclamă şi directorul ştiinţific al Institutului de Cercetare pentru Apicultură, Adrian Siceanu. Poate că la fel de surprinzător e că, după 1990, când multe fabrici şi combinate s-au distrus în România, sistemul conceput de profesorul Harnaj a rămas funcţional, în cea mai mare parte a sa. „Aş putea spune că 70% din tot ce a conceput Veceslav Harnaj este încă în patrimoniul asociaţiei noastre”, susţine Ioan Fetea. Poţi vedea azi, la Băneasa, în apropierea aeroportului, pe o suprafaţă de mai multe hectare, clădiri cu o ciudată arhitectură, care la exterior au aspect de fagure. „Tot ce vedeţi aici s-a făcut de către profesorul Harnaj”, continuă directorul ştiinţific Adrian Siceanu. Este o poveste care a început încă din anul 1957, când Veceslav Harnaj înfiinţează Asociaţia Crescătorilor de Albine din România. Era de necrezut ca într-o ţară comunistă, unde statul controla tot, să apară un tip de asociere care se apropia mai degrabă de un sistem privat, aşa cum remarcă şeful de azi al asociaţiei, Ioan Fetea. „Era un om vizionar, ştia exact ce avea de făcut”, spune directorul Siceanu, care l-a cunoscut pe profesorul Harnaj încă din 1971. „Pe atunci eram elev la Liceul Apicol. Profesorul ne spunea nouă, elevilor, cum vede el dezvoltarea apiculturii în România”, îşi aminteşte Adrian Siceanu.

Motoarele industriei apicole româneşti, pornite în 1965

Asocierea tuturor apicultorilor din ţara asta, aşa cum o gândise Veceslav Harnaj, nu avea nimic în comun cu „moda” de tip socialist, a cooperativelor. Ideea era ca apicultorii să contribuie, dar să şi beneficieze, în totalitate, de roadele sistemului din care făceau parte. Zeci de mii de apicultori din toată ţara se alătură proiectului. Fiecare zonă, fiecare oraş, avea câte o filială a pasionaţilor de albinărit. Intelectualitatea satelor dă semnalul. „Tatăl meu a înfiinţat în judeţul Alba o formă asociativă a celor care se ocupau pe atunci cu albinăritul”, rememorează Adrian Siceanu anii copilăriei sale. Se strâng cotizaţii de la toţi cei implicaţi în noua structură naţională. Tocmai pe baza acestor fonduri va fi demarat, la începutul anilor ’60, un proiect îndrăzneţ, la Bucureşti – Combinatul Apicol, în condiţiile în care Veceslav Harnaj considera că nu e suficient doar să iei mierea de la albine şi s-o vinzi ca atare, ci trebuie s-o valorifici în toate modurile posibile. Combinatul era pregătit să intre în funcţiune, în 1965. Şi atenţia universală este îndreptată spre România. Era prima oară în lume când apărea o asemenea investiţie. „A fost, la vremea respectivă, primul Combinat Apicol din lume”, accentuează ideea directorul ştiinţific Arian Siceanu. Deschizător de drumuri era şi Liceul Apicol – altă noutate pe plan mondial.

Fabrica albinelor

Foarte interesantă este cartea care apare în 1979, intitulată sugestiv – „Oaspeţi în prisaca românească” – semnată de Virgil Tatomir, în care este descris Combinatul Apicol din Băneasa, dar şi întregul sistem naţional prin care apicultorii erau organizaţi. Exista, în primul rând, mecanismul de colectare a mierii de albine. Materia primă ajungea în Combinatul din Bucureşti, unde lucrau peste 1.000 de oameni. Aici erau zece secţii de producţie, fiecare pe „felia” ei de activitate – purificarea propolisului, prepararea unei game variate de produse pe bază de miere de albine, topirea cerii de albine, extracţia lăptişorului de matcă, dar şi a veninului de albine, plus confecţionarea fagurilor artificiali. O zonă specială era dedicată obţinerii medicamentelor, preparatelor cosmetice şi produselor de igienă – din veninul de albine şi din polen. Mare importanţă se dă viitorului, astfel încât Institutul de Cercetări pentru Apicultură are menirea de a pune la punct tehnologii dintre cele mai avansate care să asigure eficienţa maximă şi o calitate ireproşabilă a produselor apicole. Se pun la punct faguri artificiali aromaţi, maşini electronice pentru trierea mierii de albine, după cele şase culori ale sale, şi posibilitatea combinării diverselor sortimente sau aparate pentru însămânţarea artificială a mătcilor. Cercetarea în domeniul apicol reuneşte specialişti de marcă, iar domeniile sunt dintre cele mai diverse – genetica şi ameliorarea albinelor, patologia albinelor. Se obţine material biologic – mătci selecţionate împerecheate, medicamente pentru albine, produse apicole şi apiterapeutice pentru uzul uman.

Asociaţie minuţios organizată, ca un stup

Se vorbea despre „orăşelul apicol” din Băneasa, în anii ’70, pentru construirea acestuia fiind folosiţi bani şi din valorificarea produselor apicole realizate de cei aproximativ 60.000 de oameni care formau Asociaţia Crescătorilor de Albine. Pe de altă parte, se arată, din documentele acelor vremuri, că întregul sistem devenise rentabil, fiind capabil să-şi achite toate cheltuielile necesare bunei funcţionări. Statul avea şi el de câştigat de pe urma impozitelor plătite de Asociaţie. Toate sumele obţinute din vânzarea mierii de albine şi produselor aferente se reinvesteau, în cadrul organizaţiei. Apicultorii aveau asigurate cele mai noi tehnologii, dar şi materialele uzuale, necesare stupilor. Ca să vă daţi seama cât de minuţioasă era organizarea, trebuie spus că fiecărui apicultor i se recomanda unde anume să-şi ducă stupii, în diverse perioade, pentru a se valorifica din plin potenţialul naturii. Se avita astfel şi aglomeraţia, pentru ca albinele de la diferiţi apicultori să nu ajungă în aceeaşi zonă, în acelaşi timp. Elocventă imaginea profesorului Harnaj, ca să ne dăm seama cât suflet punea acest om în tot ceea ce făcea – la fereastra biroului său, din Combinat, era un stup, în plină activitate. „Ne spunea adesea că ar trebui să privim cu atenţie stupul, să înţelegem cât de bine sunt organizate albinele. Ele nu au nevoie de indicaţia nimănui, ele ştiu tot ce trebuie să facă pentru stup. Te poţi regăsi pe tine însuţi dacă studiezi albinele”, este încă o amintire a directorului Adrian Siceanu despre lecţiile de viaţă pe care le-a primit de la Veceslav Harnaj.

Un hobby transformat în industrie

Un ziarist străin vrea să ştie, tot în anii ’70, despre şeful apicultorilor români dacă are studii în domeniu, la care Veceslav răspunde – „sunt profesor de Hidraulică la Institutul Român de Petrol, Gaze şi Geologie. Apicultura a fost şi va rămâne hobby-ul, pasiunea mea de neînvins”, declară cel care în viaţa sa a publicat nu mai puţin de 164 de lucrări tehnice şi a fost profesor la Institutul Politehnic din Bucureşti, Institutul de Construcţii, Academia Tehnică Militară, dar şi la universităţi din Berlin, Roma sau
Paris. Şi asta în condiţiile în care Veceslav Harnaj avea la bază formaţia tehnică – absolvise Institutul Politehnic din Bucureşti, în 1945. Se remarcă, între altele, în domeniul fluidelor polifazate, pentru care este chemat să conferenţieze peste tot în lume, fiind autorul câtorva zeci de invenţii. Dovadă că, în 1969, este medaliat cu aur la Salonul Internaţional de Inventică de la Berlin. Şi asta după ce, din 1964, devenise preşedintele Asociaţiei Internaţionale pentru Fluide Polifazate. Albinele, în schimb, îl atrăgeau ca un magnet, însă tot precizia inginerească l-a ajutat să construiască pentru ele o adevărată industrie în România. „Avem nevoie de un nou gen de industrie apicolă, pentru a ţine pasul cu inovaţiile tehnologice şi progresul ştiinţific”, spunea Veceslav Harnaj în 1985, prezent fiind, în Japonia, la congresul Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Apicultură – Apimondia.

Cifre uluitoare ale apiculturii româneşti, în anii ’70

Cifrele nu mai au nevoie de comentarii – 100.000 de stupi sistematici, trei milioane de rame, 5.000 de centrifuge, 770 de tone de faguri artificiali, 250 de tipuri de unelte şi utilaje necesare în munca apicultorilor – iată o parte din tot ceea ce s-a realizat în Combinatul Apicol din Bucureşti, între 1970 – 1975, considerată perioada de vârf pentru albinăritul din România. Ţara noastră avea pe atunci, potrivit statisticilor, 975.700 de familii de albine. Exportul mergea din plin – 17.000 de tone de miere de albine pe an, dar şi produse derivate. „Mierea de albine devenise valută pentru România”, spune directorul ştiinţific Adrian Siceanu despre acele vremuri. Nu era cu nimic mai prejos nici Institutul de Cercetări Apicole,cu cele 50 de teme de cercetare în dominiul apicol, dezvoltate de zece colective de specialişti.

Centrul apiculturii mondiale, la Bucureşti

Remarcată pentru spectaculoasa ascensiune apicolă, România devine, în bună măsură, o ţară care dă tonul, la nivel mondial, în acest domeniu. Cea mai bună dovadă este că apicultorii din întreaga lume îşi organizează congresul din 1965 chiar la Bucureşti, tocmai în anul în care în capitala României este inaugurat Combinatul Apicol, iar Veceslav Harnaj este ales preşedinte al Federaţiei Internaţionale a Asociaţiilor de Apicultură. Va rămâne în această funcţie timp de 20 de ani. Bucureştiul va găzdui, în acest interval, Institutul Internaţional de Tehnologie şi Economie Apicolă. Tot la noi îşi vor avea sediul editura şi tipografia Apimondia, văzând lumina tiparului 330 de titluri de cărţi, cu autori din toată lumea, care tratează subiectul albinăritului, cu un tiraj total de 600.000 de exemplare, distribuite pe mapamond. Au rămas nenumărate fotografii în care Veceslav Harnaj poate fi văzut alături de şefi de stat de pe toate continentele, preţuit datorită ideilor sale care făcuseră din micuţa albină stăpâna unei adevărate industrii. Gândiţi-vă numai la câte „muncitoare” există – 40 de milioane de familii de albine, pe Terra, potrivit celor mai noi statistici. „Cea mai mare mândrie a mea este că sunt român”, obişnuia de fiecare dată să spună profesorul Harnaj, în orice ţară ar fi fost invitat.
Regimul comunist se răzbună pe o somitate mondială

Să fii însă atât de popular, chiar şi numai în rândul apicultorilor din România şi din străinătate, fără a mai pune la socoteală şefi de state şi de guverne, nu era deloc pe placul regimului de la Bucureşti, mai ales în anii ’80, ai cultului personalităţii. Deşi azi refuză să intre în amănunte, spunând că nu vrea să-şi amintească de mizeria acelor timpuri, directorul ştiinţific al Institutului de Cercetări pentru Apicultură, Adrian Siceanu, zice că, pe atunci, s-au inventat felurite acuzaţii, care mai de care mai aberante, la adresa lui Veceslav Harnaj, pentru ca acest om să fie pur şi simplu eliminat din viaţa publică. Era chiar momentul în care profesorul Harnaj avea un proiect îndrăzneţ, un bloc-turn care ar fi trebuit amplasat în apropiere de actuala Casă a Presei. Cădirea fusese gândită drept „Casa apicultorului”, un centru internaţional care să reunească inteligenţa şi afacerile din această industrie. Se găsiseră chiar şi fonduri pentru proiect. Culmea e că nici de această dată nu se punea problema banilor statului român. Existau firme străine dispuse la susţinerea investiţiei. Ca şi în cazul Combinatului Apicol, nu se putea vorbi despre o „ctitorie a epocii de aur”. Totul se năruie însă, anchetele şi acuzaţiile măcinând repede sănătatea profesorului. „Mi-amintesc cum stătea la biroul său, trist, tras la faţă. Era total schimbat. Ţin foare bine minte, ca şi cum ar fi fost ieri, cuvintele lui şi vocea scăzută – nu mai pot, ăştia mi-au pus cizma în piept, m-au eliminat”, rememorează directorul Siceanu acele vremuri tulburi. Omul înalt şi solid, plin altădată de viaţă şi de idei, este învins de sistem, inima oprindu-i-se în ziua de 28 octombrie 1988, la 71 de ani.

Viitorul încă „zumzăie” bine

Apicultorii de azi vor să ducă mai departe sistemul creat de Veceslav Harnaj, deşi multe s-au schimbat, după 1990, şi nu neapărat în bine. „Vrem să ducem mai departe tot ce ne-a lăsat profesorul Harnaj”, afirmă actualul preşedinte al Asociaţiei Crescătorilor de Albine din România, Ioan Fetea. Şansele ca lucrurile să meargă bine, în continuare, sunt mari – acum există la noi 40.000 de apicultori şi 1.250.000 de familii de albine. Producţia anuală de miere de albine se ridică la 22.000 de tone, mare parte luând calea exportului. „Noi exportăm sănătate”, exclamă cu regret Ioan Fetea, referindu-se la calitatea excepţională a mierii româneşti. Şi asta în condiţiile în care pe piaţa mierii de albine de la noi e multă „ceaţă”, în privinţa calităţii acestui produs. Interlocutorul ne dă ca exemplu faptul că România importă, pe tot felul de filiere, miere de albine, amestecată cu cea autohtonă, rezultând un surogat. Ca să nu mai spunem de feluriţi „producători” individuali, care „îndoaie” mierea cu cine ştie ce îndulcitori. „Am reuşit să rămânem uniţi, cea mai mare parte a apicultorilor din România, în asociaţia noastră. Sunt convins că mierea de albine poate fi şi în viitor un adevărat brand al României”, spune cu încredere Ioan Fetea. Asociaţia are şi azi în patrimoniul ei Combinatul Apicol şi Institutul de Cercetări Apicole. Se certifică astfel calitatea produselor. La care se adaugă cele 100 de magazine proprii, în toate judeţele. Dincolo de ideologii şi de regimuri politice, albinele nu se opresc niciodată din munca lor…

You might also like More from author

Comments are closed.