De ce sunt subestimate pericolele zahărului — povestea unei mistificări

Diabet, obezitate, boli cardiovasculare – această triadă nefastă afectează omenirea într-o proporţie fără precedent în istoria speciei noastre. Guvernele din întreaga lume se confruntă cu probleme grave ale sistemelor sanitare, costurile asociate tratării acestor afecţiuni fiind în continuă creştere.

Statisticile arată că două treimi dintre adulţii americani sunt supraponderali, iar 36% dintre adulţi şi 17% dintre copii sunt obezi.

În 2030, dacă această tendinţă se va menţine, aproape jumătate din populaţia adultă a SUA va fi obeză. La nivel mondial, datele arată că în 2008 trăiau pe Terra 1,5 miliarde de persoane supraponderale sau obeze, adică aproximativ o treime din populaţia planetei (pentru a afla cum vă situaţi în comparaţie cu restul planetei, accesaţi calculatorul conceput de BBC). Faţă de 1980, rata obezităţii pe plan global s-a dublat. Statisticile ONU arată că, pentru prima dată în istoria omenirii, bolile cronice cauzate de dietă (precum afecţiunile cardiace, diabetul şi cancerul) ucid mai multe persoane decât bolile infecţioase.

 

Ce a provocat această transformare unică în istoria omenirii? Este greu de crezut că oamenii din regiuni diferite au devenit simultan, în câteva decenii, leneşi şi lacomi. Conform declaraţiilor specialiştilor, creşterea economică reprezintă unul din motivele pentru care oamenii au devenit mai graşi – veniturile mai mari le permit oamenilor să renunţe la mijloacele tradiţionale de locomoţie în favoarea maşinilor, iar munca fizică este înlocuită de cea de birou. De asemenea, veniturile mai mari le permit oamenilor să adopte o dietă mai bogată în calorii.

Acest factor nu explică pe deplin creşterea masivă a cazurilor de sindrom metabolic, diabet şi boli cardiovasculare. Gary Taubes şi Peter Attia, doi specialişti de la organizaţia Nutrition Science Initiative din California, afirmă că nu toate caloriile sunt egale. Majoritatea acestor probleme de sănătate sunt provocate de dietele bogate în zahăr, substanţă care are un rol extraordinar de nociv asupra sănătăţii umane, mai ales prin modul în care acţionează asupra insulinei. Creşterea cantităţii de zahăr consumat pe cap de locuitor este strict corelată cu creşterea cazurilor de obezitate, diabet şi boli cardiovasculare.

Un număr tot mai mare de studii confirmă acest lucru, arătând că zahărul se face vinovat de declanşarea a numeroase boli ce duc la sute de mii de decese anual şi că aceste afecţiuni cronice ar fi mult mai puţin răspândite dacă zahărul ar fi consumat în cantităţi reduse (studiile sunt descrise în detaliu într-un articol amplu publicat anul trecut pe descopera.ro).

Doctorul Robert Lustig, un profesor de pediatrie care şi-a dedicat ultimii ani studierii efectelor nocive ale zahărului, subliniază că fructoza, molecula care dă zahărului gustul său dulce, îndeplineşte toate condiţile necesare pentru ca o substanţă să fie identificată ca generatoare de dependenţă: declanşează consum în exces, duce la apariţia simptomelor abstinenţei, creează pofte şi sensibilitate la alte substanţe care creează dependenţă (în urma expunerii cronice la zahăr devine mai uşoară dependenţa de un alt drog).

Aceste descoperiri ridică o întrebare importantă: cum a fost posibil ca efectele dăunătoare ale acestei substanţe să fie neştiute până acum? O anchetă publicată de curând în Statele Unite ale Americii arată că acest lucru se datorează unui efort masiv, ascuns publicului, pe care producătorii de zahăr l-au depus pentru a ascunde efectele devastatoare ale acestei substanţe.

Cum au fost ascunse efectele nocive ale zahărului

Doi jurnalişti americani, Gary Taubes şi Cristin Kearns Couzens, au depus un efort jurnalistic fără precedent, studiind peste 1.500 de pagini din documentele interne ale companiilor producătoare de zahăr, din rapoartele acestora şi din studiile nepublicate ale cercetătorilor ce au jucat un rol cheie în industria zahărului, şi au publicat în revista Mother Jones un reportaj ce detaliază strategia folosită de aceste companii pentru a ascunde efectele dăunătoare ale zahărului.

Organizaţia cunoscută astăzi sub numele de The Sugar Association a fost înfiinţată în 1943 de companiile cultivatoare de sfeclă şi trestie de zahăr şi de cele procesatoare. Cunoscută în prima fază ca Sugar Research Foundation, ea a avut ca scop iniţial contracararea propagandei lansate de guvernul SUA cu ocazia celui de-al Doilea Război Mondial. Pentru a justifica raţiile reduse de zahăr cu ocazia războiului, guvernul american a lansat mesaje publice precum „Ce cantitate de zahăr ne este necesară? Zero”. După război, organizaţia a devenit The Sugar Association şi a înfiinţat o divizie de relaţii publice.

Documentele interne ale asociaţiei arată că producătorii de zahăr identificaseră încă din 1962 o legătură între această substanţă şi afecţiunile cronice. Aceasta nu era principala problemă a producătorilor la acea vreme, însă, ci popularitatea tot mai mare a celorlalţi îndulcitori.

Industria zahărului a finanţat studii în valoare de milioane de dolari pentru a identifica efecte nocive ale acestor îndulcitori în cadrul studiilor efectuate pe animale. Chiar dacă dovezile nu erau convingătoare, FDA a interzis îndulcitorii pe bază de ciclamat, fiind foarte aproape de a interzice şi zaharina. Ulterior, alte studii au arătat că aceşti îndulcitori nu au consecinţele indicate de studiile iniţiale.

În 1967, cercetătorii din cadrul Sugar Association au început să studieze legătura dintre zahăr şi ateroscleroză. În acelaşi timp, John Yudkin, cel mai cunoscut nutriţionist din Marea Britanie, făcea valuri în presa din Albion după ce anunţase că zahărul reprezenta principala cauză a afecţiunilor cardiovasculare, nu grăsimile. Din cauză că lipidele din sânge – colesterolul şi trigliceridele – fuseseră identificate ca factor de risc pentru afecţiunile cardiovasculare, unii experţi recomandau consumul redus de grăsimi de origine animală.

Atunci când un expert finanţat de Sugar Association a anunţat că a identificat un mecanism prin care zahărul duce la creşterea nivelului de trigliceride şi a cerut sprijin financiar pentru extinderea studiului timp de câteva luni ca să demonstreze fără tăgadă această legătură, organizaţia a decis sistarea proiectului, anunţând că utilitatea sa era „inexistentă”.

În 1973, alte cercetări începuseră să identifice legături concrete între zahăr şi apariţia diabetului şi a problemelor cardiovasculare. Senatorul american George McGovern a organizat o audiere în Congresul american, solicitând mărturia experţilor din mai multe ţări. Sub jurământ, aceştia au declarat că variaţiile în rata consumului de zahăr oferă cea mai bună explicaţie pentru diferenţele în rata diabetului observate între mai multe ţări. Pentru a contracara veştile negative despre produsul său, industria zahărului a organizat propria conferinţă câteva luni mai târziu, concentrându-se exclusiv asupra cercetărilor care afirmau că legătura dintre zahăr şi diabet nu este susţinută de dovezi. Conferinţa s-a încheiat cu urmatoarea concluzie:„Toţi cei prezenţi sunt de acord că este nevoie de numeroase alte studii până la demonstrarea unei legături”.

Documentele Sugar Association arată că, ulterior, organizaţia a cheltuit aproximativ 655.000 de dolari pentru 17 studii desfăşurate între anii 1975 şi 1980. Datele interne arată că scopul acestora era de „a menţine cercetarea ca principal instrument de apărare folosit de industrie”. Fiecare propunere de studiu era aprobată de un comitet alcătuit din oameni de ştiinţă apropiaţi companiilor din industria zahărului şi din reprezentanţii celor mai mari corporaţii din domeniu.

În acelaşi timp, în presa din SUA se răspândea o nouă teorie referitoare la cauzele afecţiunilor cardiovasculare, care susţinea că grăsimile şi colesterolul sunt de fapt principalii vinovaţi. Această teorie era lansată de nutriţionistul Ancel Keys, finanţat de industria zahărului încă din 1944. Sugar Association a apelat şi la alţi cercetători care susţineau „teoria grăsimilor”, finanţându-le studiile şi recomandându-i pentru poziţii cheie din care puteau influenţa dezbaterile pe tema diabetului şi afecţiunilor cardiovasculare.

Edwin Bierman de la Universitatea Washington a fost unul dintre aceşti experţi, el susţinând că diabeticii nu sunt nevoiţi să limiteze consumul de zahăr cât timp îşi menţin o greutate sănătoasă făcând sport. De asemenea, Bierman susţinea că grăsimea din alimentaţie provoacă afecţiunile cardiovasculare, fără ca zahărul să aibă vreun rol.

Bierman a convins reprezentanţii American Diabetes Association să nu limiteze consumul de carbohidraţi (inclusiv zahăr) recomandat în dietele diabeticilor, sugerându-le mai degrabă să limiteze consumul de grăsimi, aducând ca argument riscul sporit de deces din cauza afecţiunilor cardiace al diabeticilor. De asemenea, atunci când guvernul SUA a solicitat prin Comisia Naţională asupra Diabetului un raport asupra acestei afecţiuni, Bierman a prezentat o serie de studii finanţate de industria zahărului, acestea fiind şi astăzi folosite pentru elaborarea politicilor guvernamentale asupra diabetului.

Frederick Stare, un nutriţionist de la Harvard School of Public Health, a pledat şi el în faţa Congresului american în favoarea zahărului, fără să menţioneze că laboratorul tău obţinea fonduri importante de la producătorii de zahăr şi de la companii precum Carnation, Coca-Cola, Gerber, Kellogg şi Oscar Mayer.

Stare a editat un raport de 88 de pagini intitulat „Sugar in the Diet of Man”, în care erau colectate toate argumentele în favoarea zahărului produse în urma studiilor finanţate de industrie. Peste 25.000 de copii ale raportului au fost trimise de Sugar Association reporterilor publicaţiilor din SUA, însoţite de un comunicat de presă intitulat „Oamenii de ştiinţă spulberă temerile legate de zahăr”. Nicăieri în raport nu era menţionat faptul că acesta fusese finanţat de companii din industria zahărului.

Acelaşi raport urma să fie folosit de FDA, organizaţia guvernamentală care clasifică substanţele în funcţie de pericolul pentru public. Pentru a încadra zahărul ca substanţă periculoasă pentru sănătate, era nevoie de existenţa unor „dovezi credibile sau motive rezonabile de a suspecta producerea unor efecte biologice adverse”. Acestea existau, însă comisia însărcinată cu evaluarea zahărului a fost condusă de biochimistul George W. Irving Jr., care petrecuse doi ani în fruntea comisiei ştiinţifice a International Sugar Research Foundation, organizaţie finanţată de industria zahărului. Deşi comisia a punctat existenţa unor studii care atestau legăturile dintre zahăr şi afecţiunile cardiace, concluzia membrilor a fost că dovezile nu erau suficient de clare, arătând că alte studii (menţionate în raportul lui Stare) au rezultate opuse.

În ianuarie 1976, concluzia comisiei a fost că zahărul contribuie, cel mai probabil, la apariţia cariilor, dar că nu este „un pericol pentru public”. Legăturile cu diabetul sunt „circumstanţiale”, concluziona comisia, iar legătura cu afecţiunile cardiace „este neclară”, grăsimile jucând un rol mai important. În încheiere, comisia mulţumea Sugar Association pentru că a „contribuit cu informaţii şi date”.

Concluziile erau ideale pentru industria zahărului. „Data viitoare când mai auziţi pe cineva condamnând zahărul, amintiţi-vă că nu are dovezi susţinute de ştiinţă”, anunţa industria zahărului într-o reclamă.

La scurt timp, industria zahărului a publicat o reclamă în cele mai importante ziare şi reviste americane, proclamând că „zahărul e sănătos”. „Nu există nicio dovadă că zahărul provoacă diabet, probleme cardiace sau alte boli”, se menţiona în reclamă. „Dacă cineva atacă zahărul, întrebaţi-vă ce vrea să promoveze de fapt. Dacă puteţi, întrebaţi-l ce părere are despre raportul FDA – aproape sigur nu vă va răspunde. Nimic nu este mai dureros pentru un mincinos decât dovezile ştiinţifice”, concluziona reclama.

Raportul avea să fie folosit de industria zahărului cu orice ocazie, devenind arma sa de căpătâi împotriva oricărei critici la adresa efectelor nocive ale acestei substanţe. În ultimele decenii, raportul FDA a servit drept scut pentru industrie, care l-a folosit cu succes pentru a combate orice tentativă guvernamentală de a reduce consumul de zahăr.

În 2003, atunci când un comitet de experţi convocat de Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a recomandat ca zahărul să reprezinte maximum 10% din dieta unei persoane, preşedintele Sugar Association i-a scris directorului general al OMS o scrisoare în care îl anunţa că asociaţia „va apela la toate metodele pentru a expune metodele dubioase ale raportului OMS” şi că „va solicita membrilor Congresului să reducă finanţarea OMS”. Doi membri ai Congresului din statele producătoare de zahăr i-au solicitat lui Tommy Thompson, deţinătorul portofoliului sănătăţii în cabinetul american, să împiedice adoptarea raportului de către OMS.

În ciuda eforturilor actorilor din industria zahărului, în ultimii ani majoritatea cercetătorilor şi autorităţilor publice au ajuns la concluzia că principalul factor de risc pentru afecţiuni cardiace şi diabet este sindromul metabolic, denumire ce descrie o serie de probleme de sănătate, printre care creşterea în greutate, nivelul ridicat al insulinei şi al trigliceridelor. „Oamenii de ştiinţă au identificat cauza: zahărul provoacă sindromul metabolic”, explică Robert Lustig, unul dintre cei mai importanţi experţi din domeniul obezităţii în rândul copiilor. „Concluziile ştiinţei sunt clare, însă industria zahărului va duce o luptă crâncenă pentru a împiedica transpunerea lor în politici publice”, a mai spus Lustig.

Ce ne pregăteşte viitorul

Din ce în ce mai multe voci susţin că zahărul ar trebui să urmeze calea tutunului, un alt drog ce provoacă numeroase afecţiuni şi decese.

Primele reacţii au început deja să apară în Occident: Michael Bloomberg, primarul New York-ului, a interzis vânzarea băuturilor dulci în pahare mai mari de jumătate de litru în restaurante, cinematografe, pe stadioane şi în teatrele din oraşul american. Oficialii newyorkezi afirmă că măsura este necesară în scopul reducerii ratei obezităţii în rândul populaţiei oraşului. În New York, mai bine de jumătate din adulţi sunt supraponderali sau obezi.

Şi peste Oceanul Atlantic, în Marea Britanie, politicienii iau în calcul limitarea conţinutului de zahăr din alimente. Partidul Laburist a solicitat guvernului britanic să introducă limite legale maxime pentru zahărul din alimente, mai ales în cazul produselor destinate copiilor. Reprezentanţii partidului au oferit ca exemplu cerealele pentru copii, în cazul cărora vor să limiteze zahărul la maximum 30% din totalul conţinutului. Andy Burnham, deţinătorul portofoliului sănătăţii în „cabinetul din umbră”, afirmă că ţintele voluntare asumate de industria alimentară nu funcţionează, problema obezităţii agravându-se.

„Este o problemă pe care nu o mai putem ignora. Sistemul nostru de sănătate va avea probleme uriaşe în viitor. De multe ori oamenii nu-şi dau seama de conţinutul de grăsime, sare şi zahăr al acestor produse, chiar şi atunci când vor să facă alegeri mai sănătoase. Industria alimentară trebuie să dea dovadă de mai multă responsabilitate. Această problemă nu o să dispară doar prin dorinţe. Dacă voinţa fiecăruia nu e suficientă, luăm în calcul elaborarea unor legi. Suntem hotărâţi să rezolvăm această problemă”, a concluzionat politicianul britanic.

Jeremy Hunt, ministrul sănătăţii, a declarat la rândul său că ia în calcul elaborarea unor legi pentru a combate flagelul obezităţii, însă a spus că va oferi mai întâi producătorilor şi supermarketurilor şansa de a se autoreglementa înainte de a recurge la această soluţie.

Franţa a introdus deja o taxă pe băuturile îndulcite în 2012, iar în urma acestei decizii Coca-Cola a renunţat la o investiţie în Hexagon. Autorităţile franceze se aşteaptă la venituri anuale de 120 de milioane de euro datorate acestei taxe, motiv pentru care şi Irlanda studiază posibilitatea de a taxa băuturile răcoritoare.

Endocrinologul Robert Lustig crede că educarea publicului în privinţa riscurilor asociate consumului de zahărul nu este suficientă pentru a combate daunele provocate de această substanţă. „Educaţia nu a fost suficientă în cazul niciunei substanţe care provoacă dependenţă”, explică Lustig.

Pe lângă faptul că fructoza din zahăr este transformată în grăsime în corp, oamenii de ştiinţă au descoperit că aceasta suprimă acţiunea unui hormon important din corp – leptina. „Leptina pleacă de la celulele adipoase la creier şi comunică faptul că am mâncat destul, că nu mai vrem să mai mâncăm”, explică Lustig. Atunci când ficatul este supraîncărcat cu zahăr, explică specialistul, leptina nu mai funcţionează, iar corpul nu mai ştie când este sătul. „Creierul tău crede că eşti înfometat, pornind astfel un ciclu vicios al consumului, bolii şi dependenţei. Acest lucru explică epidemia de obezitate din jurul lumii”, spune Lustig.

De aceea, afirmă specialistul, nu rezolvăm problema obezităţii dacă ne propunem doar să consumăm mai puţine calorii. Pentru a combate acest flagel este necesară reglementarea alimentelor prin limitarea cantităţii de zahăr folosite.

Pe măsură ce publicul larg devine mai informat cu privire la riscurile asociate zahărului, iar costurile asociate bolilor provocate de această substanţă vor afecta bugetele a tot mai multe ţări, există posibilitatea ca, în viitor, recomandările doctorului Lustig să fie aplicate de autorităţile din întreaga lume. Astfel, dacă astăzi pachetele de ţigări prezintă bolnavi de cancer pulmonar şi de alte afecţiuni, este foarte posibil ca şi pe cutiile de băuturi îndulcite să se regăsească la un moment dat avertismentul autorităţilor, alături de imagini grăitoare.

Sursa: http://www.descopera.ro/cultura/10433053-de-ce-sunt-subestimate-pericolele-zaharului-povestea-unei-mistificari

You might also like More from author

Comments are closed.