Ce albine folosim și de ce trebuie să schimbăm reginele

albineVisul oricărui apicultor este ca stupina sau stupinele pe care le administrează să obţină recolte maxime de produse apicole şi astfel profitul său să fie cât mai mare.

Printre dezideratele care trebuie să conducă la împlinirea acestui vis este și utilizarea unei rase de albine corespunzătoare biotopului apicol unde se desfășoară activitatea apicolă și, referitor la acest aspect, părerea celor mai mulți cercetători științifici din România este că cea mai potrivită rasă de albine este albina românească Apis mellifera carpatica aclimatizată din timpuri străvechi pe teritoriul României și pe unele teritorii învecinate.

Cercetările asupra acestei albine româneşti au fost inițiate de un grup de cercetători sub directivele ing. Nicolae Foti, stabilindu-i-se caracteristici proprii şi făcându-se studii biometrice asupra ei.

Apoi, în urma susţinerii materialului ştiinţific şi documentar privind omologarea rasei de către reprezentanţi din cadrul Institutului de Cercetare-Dezvoltare pentru Apicultură, Consiliul tehnico-ştiinţific al ANARZ a aprobat omologarea albinei româneşti cu CERTIFICATUL DE OMOLOGARE nr. 1 eliberat la data de 28.10.2009, în conformitate cu Legea zootehniei nr. 72/2002 şi cu OM nr. 383/2009.

Omologarea s-a făcut ca rasă sub denumirea de Apis mellifera carpatica, împlinindu-se astfel visul înaintaşilor noştri în apicultura românească de a avea o rasă autohtonă recunoscută oficial.

Cercetările în domeniu arată că Apis mellifera carpatica s-a format în condițiile specifice climei, reliefului și bazei melifere de la noi din țară și prezintă trei varietăți: de câmpie, deal și de munte. Se aseamănă cu albina caucaziană sură de munte (Apis mellifera caucasica Grob.), iar varietatea din Câmpia Dunării, cu albina italiană – Apis mellifera lingustica Spin.

Din punctul de vedere al caracteristicilor biometrice, albinele autohtone românești au lungimea trompei cuprinsă între 6,30 mm, la albinele din Podișul Moldovei și Câmpia Dunării, 6,35 mm la cele din Câmpia Vestică a țării și 6,44 mm la populația din Podișul Transilvaniei, indicele cubital 40-45% și dislocarea discoidală pozitivă 70% sau neutră 30%.

Culoarea este, în general, brună-închisă, putând apărea și exemplare cu inele sau puncte galbene pe abdomen. Greutatea reginelor împerecheate se încadrează între 160 și 200 mg și acestea trebuie să aibă o profilicitate de 1.600-2.000 ouă/24 de ore.

Această rasă se caracterizează printr-un comportament deosebit de liniștit pe faguri în timpul inspecției apicultorului, permițând în general intervenția acestuia chiar și fără folosirea afumătorului. Este puțin predispusă la furtișag, prezintă instinct moderat de roire și, în caz de roire naturală, construiește 30-50 botce (numai în cazuri excepționale 200). Căpăcește celulele cu miere preponderent uscat, mai rar umed și prezintă, în timpul culesurilor, predispoziție accentuată pentru blocarea fagurilor cu miere, ceea ce îngreunează întreținerea, impunându-se deblocarea pentru asigurarea spațiului pentru ouat reginei. Propolizarea este moderată.

Familiile cu albine din această rasă sunt destul de productive și sunt bine adaptate la condițiile de schimbări frecvente și rapide ale condițiilor meteorologice din țara noastră, având și însușirea de a sesiza venirea ploilor, situație în care albinele se întorc la stup fără a fi surprinse de ploi pe câmp și preîntâmpinând astfel depopulări.

Examinând cele afirmate mai sus putem trage concluzia că apicultorii români dispun de o rasă de albină românească pe care ar trebui s-o conserve şi s-o îmbunătăţească, ea fiind perfect adaptată condiţiilor celor cinci zone bioapicole de pe teritoriul României.

Totuși, nu pot trece cu vederea faptul că actualmente, în condițiile schimbărilor climatice, apariției unor lungi perioade secetoase severe, monoculturilor și tratamentelor tot mai masive cu pesticide, albinele noastre fac din ce în ce mai greu față acestor condiții, dar trebuie să sperăm că, așa cum cu mii de ani în urmă s-au readaptat și au supraviețuit, și acum se vor adapta noilor condiții.

O problemă spinoasă apărută pe teritoriul României este faptul că rasa noastră autohtonă este puternic depreciată prin faptul că tot mai mulți apicultori încearcă să introducă în stupinele lor regine din alte rase mai pure sau mai puțin pure sperând la creșterea randamentului exploatațiilor apicole pe care le dețin.

Deprecierea amintită se produce prin faptul că toate reginele care au ca mame reginele din alte rase, aduse de stupari pentru îmbunătățirea randamentelor stupinelor exploatate, se vor împerechea cu trântori din rasa locală din alte stupine de pe o rază de 5 la 15 km și astfel se vor obține hibrizi. Altfel spus, se va produce o încrucișare între fiicele obținute de la reginele importate în stupine și trântorii veniți în locurile unde au loc fecundările reginelor.

Rezultatul este obținerea unor metiși care în primă generație pot să dea rezultate bune și foarte bune din punctul de vedere mai ales al producțiilor de miere, dar apoi în generațiile următoare aceste calități se diminuează drastic și importul de regine trebuie repetat.

Un alt aspect de luat în discuție este necesitatea ca la anumite intervale de timp să se schimbe reginele familiilor de albine din stupinele de producție.

Viața și viabilitatea unei regine este de 4 la 5 ani dar, pe măsură ce vârsta ei înaintează peste 2-3 ani, cantitatea de spermatozoizi depozitați în spermateca ei se împuținează și astfel prolificitatea ei scade.

Practicienii în apicultură recomandă imperios ca în stupinele care practică stupărit staționar, cu cel mult 2-3 culesuri de producție, reginele să fie schimbate la 2 ani și în stupinele care practică stupărit pastoral intensiv, cu 5-6 culesuri de producție, reginele să fie schimbate anual.

De unde își vor procura apicultorii reginele de schimb și de ce voi relata pe larg într-un material viitor. (Sursa: lumeasatului.ro)

You might also like More from author

Comments are closed.